Aventuri pe tărâmul Neamțului. Atracții turistice în județul Neamț

A fost prima oară când am luat contact cu tărâmul Neamțului și pot spune cu mâna pe inimă că m-au fascinat toate locurile și aceste atracții turistice de care ne-am lovit în județul Neamț.

Cetatea Neamțului

Este prima dată când călcăm pe tărâmul Neamțului și am zis să luăm o piatră în gură, după cum este obiceiul strămoșesc, așa că dacă tot făceam asta măcar să fie una cu istorie. Prima oară ne-am oprit la Cetatea Neamțului, în apropiere de Târgu Neamț. Este imposibil să nu o vedeți odată ce ajungeți acolo, este istoria într-o mare de verde crud ce îmbracă muntele. Cetatea Neamțului stă semeață la mijlocul muntelui, între poale și vârf, și privește din depărtare cum mișună oamenii în juru-i.

Înconjurată de copaci înalți ce parcă îi sunt străjeri eterni, a rămas nemișcată. Și chiar dacă luptele i-au dărâmat zidurile, timpul i-a ridicat o legendă.

Tărâmul Neamțului: Pădurea de Argint

De treci codri de aramã, de departe vezi albind/ S-auzi mândra glãsuire a pãdurii de argint./ Acolo, lângã isvoarã, iarba pare de omãt,/ Flori albastre tremur ude în vãzduhul tãmâiet/. Nu este nici un dubiu că Eminescu a trecut prin aceste meleaguri atunci când toamna era pregătită să îmbrace mantia cărămizie și să o lase pe sora ei de gheață să îi ia locul.

Pădurea într-adevăr parcă are viață, iar fiecare copac poartă câte un suflet sub coajă. Nu știm cu arăta pe atunci când Eminescu pășea pe acolo, dar acum totul arată de parcă unii copaci au murit, căzuți pe covorul de iarbă, iar cei care încă au mai rămas în picioare îi deplâng.

Codrii verzi din depărtare sunt cei care devin „de aramă” și completează frumoasa poezie, Călin (file din poveste), a poetului care i-a devenit bun prieten lui Ion Creangă.

La o aruncătură de băț de Pădurea de Argint sunt Codrii de Aramă prin care se plimbă poetul. Sunt plini de liniște, atât de sfântă liniște că parcă ți-l și imaginezi pe Eminescu stând sprijinit de un copac scriind aici.

Atracții turistice în județul Neamț: Schitul Vovidenia

Am lăsat Pădurea de Argint a lui Eminescu și ne-am îndreptat spre Parcul Natural „Dragoș Vodă” pentru a vedea zimbri și alte sălbăticiuni. Dar aceasta este o poveste viitoare pe care o veți citi în zilele ce vor urma. Așa că o sa mă opresc la a vă povesti de Schitul Vovidenia, de la Mănăstirea Neamțului. Când ajungeți acolo, întrebați de părintele Mihail Daniliuc. Domnia sa este o enciclopedie ambulantă despre tot ce ține de Mihail Sadoveanu. Un suflet blând care vă va cuceri cu povestirile sale, dar mai ales cu ospitalitatea de care dă dovadă de fiecare dată când turiștii îi calcă pragul.

La schitul Vovidenia, o căsuță încă mai rezistă vremii datorită credinței. Simplitatea acestei locuințe inspiră dragoste. Nu mă întrebați de ce, dar eu m-aș retrage oricând într-o astfel de căsuță, să mă bucur de liniștea codrilor.

Codru-i frate cu românul și românul comite fratricid. Frumusețea pădurilor noastre nu este depășită decât de interesele financiare ale unor inconștienți care, de dragul banului, distrug totul în calea lor. Dar asta este, nu ne mai furăm singuri căciula, am evoluat, ne furăm singuri aerul!

Casa Memorială „Mihail Sadoveanu”. Frații Jderi, Neamul Șoimăreștilor, Baltagul… O casă plină de caracter care te copleșește prin poveștile pe care numai aceste ziduri le-au auzit.

Hotel Roman Plaza

Recunosc, în ignoranța mea dublată de o autosuficiență nocivă, până să ajung în Roman, nu știam despre acest oraș decât că aici se făceau camioanele Roman. Și atât! După două zile petrecute aici, am realizat cât de frumoasă este țara pe care o avem și cât de multe lucruri putem afla colindând-o. Roman, ca și oraș, nu mai are prea multe de oferit, din punct de vedere economic, dar geografic este unul dintre cele mai puternice puncte care merită exploatate. Acest oraș este situat chiar la mijlocul Moldovei și dacă te cazezi aici poți face excursii de-o zi în întreaga regiune, excursii în care poți vedea adevărata Românie, cea a oamenilor ospitalieri, cu zâmbete întotdeauna la purtător (așa cum am întâlnit la Hanu Ancuței), gata să îți aducă bunăstare în suflet chiar și cu numai o vorbă bună. Sunt acele cuvinte din suflet care nu costă nimic să le spui pentru că le spui cu drag.

Pentru că am vrut să fim în centrul regiunii, ne-am cazat chiar în buricul târgului, la Hotel Roman Plaza.

Am luat un apartament la 450 de lei pe noapte pentru că am vrut să experimentăm confortul unui hotel de 4 stele, dar dacă doriți, există și camere single la 195 lei cu mic dejun și 150, fără mic dejun, iar camerele duble ajung la 200 de lei fără mic dejun și 260, cu mic dejun. Orice tip de cazare ați decide, nu ratați spa-ul.

Fie vorba între noi, nu îți lasă soția să te aștepte în timp ce-i faci poze pentru că ai șanse foarte mari să dormi pe fotoliile din sufragerie sau pe covorul care, oricât de moale ar fi, tot nu se compară cu pernele moi din dormitor.

După ce am alergat în prima zi ca niște bezmetici să vedem cât mai multe atracții turistice, am zis că merităm o oră, două de spa care să fie completate cu o sesiune de masaje. Nu regret deloc decizia. La cât de încordat am ajuns la hotel, am plecat de la masaj moale ca o meduză. Partea și mai bună: nu am dormit pe fotoliu. Maseuza soției a avut grijă ca ea să se relaxeze complet. Am ajuns amandoi zen în cameră.

Masaj cu apă rece și apă fierbinte, pentru circulația sângelui

Cu un jacuzzi toți suntem datori. Eu mi-am platit datoria cu o nesimțire nedemnă de mine. Am ajuns să îmi dau seama cum se simt legumele când le pui în ciorbă. Culmea este că m-am încăpățânat să nu plec de acolo până nu am arătat ca o prună.

Față în față. Locul în care te poți privi în ochi. Este holul Hotelului Roman Plaza.

Culinar, sunt mult mai bogat

Piano Lounge este una dintre terasele hotelului. Și deși este destul de aproape de blocurile din cartier, nimic nu poate străpunge jazz-ul de New Orleans care dau atmosfera zilnică a prânzului. Cântă în surdină, dar este de ajuns să îți gâdile sufletul atunci când te ferești de toropeala soarelui și te bucuri de răcoarea unei beri Nemțeana.

Supa cremă de hribi poartă semnatura unui bucătar care își pune sufletul în fiecare fel de mâncare.

Mirosul de usturoi îți inundă nările și simți papilele gustative cum încep să se agite în gură. A fost o concurență mare între supa cremă de hribi și cea de cartofi cu trufe.

Seara, la lumina lumânării, am încercat aripioare de pui cu mamaliguța și mujdei. Dar ce mi-a plăcut cel mai tare este că oamenii de la restaurant au luat un obicei foarte fain de la turci: acela de a-ți aduce la masă și un castron cu apă și o felie de lămâie și mentă în ea pentru a te spăla pe degete după de îți „înfigi” ghearele hulpave în fiecare ciocănel de pui fraged.

Vită cu hribi scăldate în unt și zeamă de lămâie și un strop de sos Tabasco. Ar fi fost mai bune cu un pic de sos de roșii, dar, cum nu sunt bucătar, nu mă pot pronunța. Cina a fost peste puterile noastre de digerare așa că am apelat la niște ajutoare: țuica Zetea și berea Nemțeana.