Satul monahal Agapia în care și Dumnezeu pășește cu băgare de seamă

Satul monahal Agapia este locul în care chiar m-am simțit aproape de Dumnezeu, deși nu sunt un mare fan al Bisericii sau religiei.

Încurcate sunt căile Domnului, dar, la naiba, nimeni nu ne-a spus că sunt și obositoare, mai ales când sunt pe drum de munte! Iar drumul către mănăstirea veche Agapia (nu cea mare și „comercială”) trebuie făcut cu un tub de oxigen pentru cei care nu prea au făcut mișcare.

Pentru a ajunge acolo, îți trebuie ceva intuiție, determinare și un pic de noroc pentru că drumul este întortocheat, pe alocuri bifurcat, și bineînțeles, tipic românește, fără nici un indicator.

Noi am avut de urcat doar 600 de metri, dupa cum ne spunea ultimul indicator la ieșirea din localitate, dar mă jur că la cum am mers, am avut impresia ca am mers pe jos de la Roman până la București…cu spatele…. legat la ochi…pe drum de țară.

Pe la jumătatea drumului, de la pulsul ridicat, parcă am auzit cum mi-a spus inima: „Bă, băiatule, cardio nu se face cu un pet de bere într-o mână și cu o shaorma în cealaltă!”.

Norocul nostru a fost că niște oameni mai inteligenți decât noi au simțit că nu toți care vor să ajungă la Schitul Agapia Veche sunt în formă sportivă, ci mai mult în formă de gogoașă glazurată și au pus pe marginea drumului niște bănci. Ăsta este unul din puținele semne umane care îți dă de înțeles că te afli pe drumul cel bun.

După anevoiosul drum în care am coborât toți sfinții din cer și i-am aliniat lângă noi să vadă ce înseamnă drumul către divinitate am ajuns la „Livada părinților”, așa cum se numește locul pe care a fost ridicat schitul; este o oază de liniște în care pomii fructiferi și-au făcut loc printre semeții brazi.

Aici, simți vântul cum îți mângâie jucăuș părul, dar nu-l auzi, îl vezi în fiecare mișcare lină a trandafirilor, dar adie timid pentru a nu se zgâria în spinii lor și o face cât să îți ademenească sufletul cu mirosul lor dulce. Parfumul florilor parcă este accentuat și mai puternic de aerul tare și rece de munte.

Satul monahal Agapia sau Schitul Agapia Veche

Rămasă singură de-a lungul secolelor printre vârfurile de munți, mai ales după ce noua mănăstire Agapia a devenit mult mai cunoscută, bisericuța din lemn se bucură de alte frumuseți. Pe lângă atingerea Domnului, schitul a avut parte și de atingerea lui Nicolae Grigorescu ale cărui fresce și picturi împodobesc o mare parte a interiorului bisericii vechi.

În jurul bisericuței de lemn, al cărei clopot mai taie liniștea din miezul munților, se află chiliile. Locul este denumit „Poiana lui Eufrosin”.

Acolo brazii s-au înălțat până în soare doar pentru a-l împiedica să își reverse toată căldura asupra mănăstirii vechi de la Agapia.

Pentru cei care au ajuns însetați la schit, chiar pe una din potecuțele înțesate cu flori este o mică fântână a cărei apă este atât de rece și proaspătă încât simți că nu mai ai nevoie de nimic altceva. (P.S. Eu am presupus că era de băut, acum nu bag mâna în foc, dar am băgat botul în apă)

Și să nu uit despre Schitul Agapia Veche:

Pioșenia românului se vede încă de la intrarea în satul monahal și asta pentru că primul lucru care îți sare în ochi este un semn uriaș care te anunță să nu îți lași lucruri de valoare în mașină pentru că ți se poate sparge. Deși satul este mai izolat decât sufletului unui copil abandonat, sunt oameni printre cei care pășesc acolo la care credința este redusă la o rugăciune și o poșetă lăsată în mașină.