Olavy-Theodor Pecou, primul crepier din România și emoționanta sa poveste

Olavy-Theodor Pecou, primul crepier din România și emoționanta sa poveste


0
Olavy-Theodor Pecou este primul crepier din România, dar până să ajungă la această titulatură, domnul Theo ascunde în spatele poveștii de succes, una emoționantă. De la fuga din comunism și dormitul pe bănci în Franța, până la „cazarea” într-un camping de refugiați politici și apoi la cariera care l-a lansat în frumoasa pasiune. După toate acestea, a revenit în România pentru a deschide Nominoe, prima clătitărie bretonă din România
Destinatii.EU: Cum a început tumultoasa poveste?
Olavy-Theodor Pecou: Am plecat din țară pe dată de 28 iulie 1982… Aveam cu exactitate 7 ani și 10 luni în acel moment…
Eu am plecat cu convingerea că după vreo lună, mă voi întoarce în țară. Doar că, în loc de 0 luna, au trecut 8 ani și jumătate până când m-am întors pentru prima dată în România…
Când am plecat, versiunea “oficială” era că mă duc în Libia, împreună cu maică-mea, să-l vizităm pe taică-meu, care lucra acolo, pe un șantier (era expert-contabil), iar după câteva săptămâni de vacanță și un circuit prin Libia, Tunisia, Italia, Austria și Ungaria, ne vom întoarce în țară… Doar că în Italia, în loc să „facem dreapta” spre Austria și Ungaria, am „făcut stânga” spre Franța…

Olavy-Theodor Pecou: „Mă voi întoarce cu o cămilă”

Părinții mei premeditaseră și pregătiseră fugă din România (deoarece despre asta era vorba) de ceva vreme (maică-mea ascunsese de pildă certificatele de căsătorie, de naștere, ceva valută, în căptușeală hainelor cu care plecăm…). Din fericire, eu nu știam nimic. Altminteri, cu siguranță aș fi dezvăluit planul nostru la aeroportul Otopeni, când m-a luat de o parte un ofițer de Securitate, pentru a mă întreba „ia spune tu, puștiule, unde te duci…”. Neștiind nimic, eu i-am răspuns doar că „mă duc în Sahara, la tata”, și că „mă voi întoarce cu o cămilă”…
Pe ofițerul securist, l-a pufnit râsul, în timp ce pe maică-mea, au trecut-o toți fiori, această fiind ultima imagine pe care o păstrez din țară pe care am părăsit-o în acea zi fierbinte de vara din anul de grație 1982…
Din țară, părinții mei aleseseră să plecăm în primul rând pentru mine, deoarece credeau că cel mai bine era să-mi clădesc un viitor departe de lagărul ceaușist (și de blocul sovietic), cu atât mai mult că cât familia noastră nu avea „origini sănătoase” (mama mea fusese dată afară de la operetă română dintr-un astfel de motiv, iar bunicul meu patern, un „chiabur” cum li se spunea, fusese omorât de comuniști la puțin timp după ce preluaseră puterea în țară…).
Cert este că ai mei au părăsit țara în primul rând pentru mine, nu pentru ei. Aveau 38 de ani (mama), respectiv 48 ani (tata), nu vorbeau nicio limba occidentală în mod fluent, așa că nu aveau cum să spere să-și reclădească o viață profesională și socială în occident…
Iar în Franța, am ajuns în urmă unei întâlniri absolut întâmplătoare: în gara de la Roma, am dat peste o familie de români, care își petrecea vacanță de vara în capitală Italiei și care fugise din țară în urmă cu câțiva ani, stabilindu-se în Franța.
Noi ne gândeam mai degrabă la SUA sau la Canada (unde aveam ceva rude), dar ei ne-au sugerat Franța, o „țară prietenoasă, patria drepturilor omului”, și o țară în care puteau să ne ajute (cunoscând bine circuitele prevăzute pentru „refugiații politici” în care urmă să ne transformăm). Iar părinții mei au avut încredere în sfaturile date de acești români stabiliți în Franța și au dat curs sugestiei lor.
Olavy-Theodor Pecou clatite bucurești clătite bretone bucurești clătite nominoe clătite sărate bucurești clătite dulci bretone clătite dulci bretone creperie bucurești creperie nominoe crepe nominoe
Cum ați ajuns din taberele de refugiați la primul crepier din România?
Pe data de 1 septembrie 1982, am trecut granița italo-franceză clandestin (cu trenul dar fără viza de intrare în Franța) la Vintimille, aproape de Nisa, unde am petrecut și prima noastră noapte în Franța. Am petrecut-o pe o banca, într-o stație de autobuz, alături de o familie magrebiană, refugiată și ea în Franța, ca și noi, dar pentru motive economice în ceea ce o privea.
A dormit o noapte pe bancă
O prima noapte petrecută pe o banca nu pentru că nu aveam bani pentru a plăti o noapte într-un hotel decent (ai mei, mai aveau puțină valută la ei), ci pentru că niciunul din hotelurile în care am intrat nu a vrut să primească această familie de refugiați, de străini, nu foarte bine venită în acea regiune nu foarte primitoare…
A doua zi, am luat trenul de mare viteză (TGV, care fusese inaugurat cu câteva luni în urmă) până la Paris, unde ne-a găzduit familia de români pe care o cunoscusem la Roma. Am luat legătură cu Oficiul Francez pentru Refugiați și Apatrizi (OFPRA), care ne-a întocmit dosarul de refugiați politici, și ne-a trimis după câteva săptămâni într-un „centru pentru refugiați și apatrizi”, care în mod întâmplător se afla… în sudul Bretaniei, mai precis la Piriac-sur-Mer, un mic port de pescari din acea regiune, unde urmă să-mi petrec următorii 11 ani din viață, și în care am revenit cu regularitate după aceea.
Acel „centru pentru refugiați” era de fapt un fost centru de vacanță, cu mici căsuțe situate pe malul oceanului Atlantic, iar „contractul” semnat cu autoritățile franceze era unul destul de simplu: părinții aveau 6 luni la dispoziție pentru a învață limba și noțiunile de baza necesară reintegrării în viață profesională locală, în timp ce copiii aveau la dispoziție aceleași 6 luni pentru a învață limba și a se putea integra în sistemul școlar franțuzesc.

A avut șase luni să învețe limba franceză

După 6 luni, eu vorbeam deja aproape curent limba franceză (la acea vârstă, nu este greu să înveți o limba nouă). Pentru părinții mei, a fost mai greu, mai ales pentru tată, din cauza vârstei. Iar după această „perioada de acomodare”, obligațiile autorităților franceze erau să găsească un loc de muncă unuia dintre părinți (în cazul nostru tată, care din expert contabil la noi în țară, a devenit paznic într-un institut de învățământ tehnic) și o locuința socială, la Saint-Nazaire, cel mai mare oraș din apropiere, acolo unde fluviul Loara se aruncă în oceanul Atlantic, oraș în care urmă să petrecem următorii aproape 2 ani, și din care ne-am mutat apoi la Nantes (Naoned în limba bretonă), ultima capitală a ducilor de Bretania, în care am stat personal până în primul an de facultate (iar părinții mei au rămas până în primăvară acestui an, când tatăl meu s-a prăpădit…).
Care au fost cele mai dificile momente prin care ați trecut în primii ani acolo?
Au fost multe momente dificile în Franța. Nu avea cum să fie altfel, atâta timp cât am ajuns acolo cu 3 valize, fără să vorbim nicio „boabă” de franceză (niciunul dintre noi). Am reluat totul pur și simplu de la zero. Asta a fost să fie.
Dar aș reaminti doar două momente, care m-au marcat poate mai mult decât altele:
  • Prima mea zi de școală în Franța, la Paris, la începutul lunii septembrie 1982, înainte de a fi trimiși în acel centru pentru refugiați din sudul Bretaniei. Când m-am trezit singur în acea imensă curte de școală, în mijlocul a sute de copii care vorbeau cu toții o limba cu totul străină pentru mine, m-am simțit atât de singur, de pierdut, de dezorientat, încât mult timp nu m-am putut opri din plâns… Eu elevul premiant și copilul care mergea cu atâta drag la școală în România… Dar mi-am revenit…
  • Ziua în care am primit un telefon din țară, în luna mai 1984, din partea unchiului meu (fratele mamei mele). Întâmplarea face că eram singur acasă când a sunat telefonul, și cu toate că unchiul meu nu mi-a spus acest lucru în mod direct, am ghicit faptul că pricina apelului o reprezenta decesului bunicului meu matern, cel care mă crescuse (alături de bunica mea maternă) până când plecasem din țară, și de la care nu putusem să-mi iau rămas bun, și nici să-l conduc pe ultimul drum, revenirea în țară fiindu-ne imposibilă până la căderea comunismului. Aceea este probabil ziua în care am plâns cel mai mult, din toată viață mea… Când am revenit în țară pentru prima dată, în februarie 1991, casă și curtea bunicilor, în care copilarisem, nu mai existau. Împreună cu tot cartierul în care se aflau, în Băneasa, fuseseră rase de budozerele ceaușiste; rămăsese doar un imens teren viran, deaorece arhitecții și inginerii regimului nu apucaseră să construiască nimic până la izbucnirea Revoluției din 1989; reușiseră doar să radă până la temelie întregul cartier în care copilarisem…
Ce v-a influențat cel mai mult în toată carieră lui?
Am avut parte de o carieră profesională bogată, de peste 20 de ani, în corporații mari (grupul Renault, Romtelecom, Automobile Bavaria), și în multe țări (Franța, România, Turcia, Orientul mijlociu, Asia) și structuri (sediul grupurilor, importatori, filiale, dealeri, reprezentanțe), dar cel mai mult am învățat fără îndoială în cadrul grupului Renault, în care am intrat imediat după facultate și în care am lucrat în total 15 ani, în 2 etape (prima de 11 ani și cea de-a două de 4 ani).
Este un grup foarte bine structurat, cu metode și procese bine puse la punct, în care poți învață cu adevărat meserie și o abordare de business valabilă până la urmă în orice domeniul. Iar în cadrul acestui mare grup (cu atât mai mare cu cât, împreună cu Nissan, această alianța reprezintă cel mai mare grup automobil din lume), persoană care m-a influențat cel mai mult, aș spune chiar „mentorul” meu, a fost dl. Christian Esteve, cel care a fost trimis în România în 1999 pentru negocia și pecetlui achiziția uzinei Dacia de către grupul Renault.
Dl. Esteve este de asemenea cel care m-a adus cu adevărat înapoi în țară, pe dată de 1 octombrie 1999, ziua în care Dacia a intrat în mod oficial în componentă grupului Renault, pentru a face din mine primul director de marketing Renault România (și apoi Renault-Nissan România), la doar 25 ani, cel mai tânăr director de marketing de filiala din toată lumea și istoria Renault… Dl. Esteve m-a învățat foarte multe lucruri, în foarte multe privințe, începând cu ceea ce înseamnă să fi „manager”, și m-a sfătuit încă mulți ani după aceea.
Ce v-a făcut să reveniți în România?
Am revenit în țară în mai multe etape după Revoluție (dincolo de revenirile pentru vacanțele de Paște, de vara sau de Crăciun): prima dată în 1995, când am făcut un stagiu de 6 luni într-o firma franco-română, în cadrul studiilor; a două oară în perioada oct. 1999-dec. 2002, pentru Renault; a treia oară la începutul anului 2008, când am demisionat (pentru prima dată) de la Renault, unde lucrăm la sediul grupului, la Paris, în calitate de Brand Manager (responsabil de gama mijlocie – Megane, Scenic, Koleos, pentru o bună parte din țările lumii), și am decis să mă repatriez, sperăm eu (și sper în continuare) în mod definitiv.
De ce ? Pentru că sunt, am fost și voi fi întotdeauna în primul rând român, indiferent de țările prin care m-au purtat pașii vieții, cu sau fără voia mea. Pentru că aici sunt rădăcinile mele, aici m-am născut și aici îmi odihnesc strămoșii. Pentru că în vara anului 1982, nu-mi luasem rămas bun de la bunici, de la familie, de la prieteni, de la casă și locurile în care am crescut și am copilărit. Pentru că inima și sufletul meu au rămas întotdeauna aici. Pentru că nu ne naștem întâmplător într-o țară și nu facem parte întâmplător dintr-un popor. Asta cred și simt eu, în câteva cuvinte, dar putem dezvoltă subiectul cu drag!
6. Ce ați schimba dacă ați avea ocazia să o faceți?
M-aș strădui să fac multe lucruri mai bine decât le-am făcut, dar nu aș schimbă nimic din deciziile pe care le-am luat în momentele cheiei din viață mea.
Facebook Comments
0

Leave a Reply