Obiceiuri de mâncare în călătorie

Obiceiuri de mâncare în călătorie


0

Unele obiceiuri de mâncare în călătorie sunt importante de știut pentru a nu jigni gazda. Mai jos, Laurențiu Popa ne-a scris câteva dintre ele. 

În Japonia se mănâncă cu bețele. Ei pot accepta faptul că nu te pricepi, așa că poți cere furculiță și cuțit, nu este nimeni absurd. Sunt excepții, dar rarissime, dacă este o mâncare rituală, dacă este un obicei străvechi la care participi…

Dar dacă tot mănânci cu bețele, în Japonia este un lucru care nu se face: nu se înfig bețele în mâncare, atunci când vrei să le lași în poziție de repaus. Se pun lângă. În Japonia, acesta este semnul că acea mâncare este pentru morți. În sensul că este o ofrandă adusă strămoșilor. Odată făcut gestul, ai intrat într-o zonă religioasă, în care îți poți prinde urechile.

Poate fi considerată o dovadă de respect în anumite regiuni faptul că este o mâncare atât de bună, încât o lași ofrandă strămoșilor. În alte regiuni (mai ales în Nord), poate fi considerată o jignire, adică acolo sărăcia a fost mai mare decât în restul arhipelagului, așa că mâncarea dusă ca ofrandă nu trebuia să fie cea mai bună, ci dimpotrivă. Așa că este ca și cum arăți că nu îți place.

Apoi, dacă tot o clasezi ca ofrandă, cum de îți permiți să te apuci să o continui de mâncat? Indiferent dacă este cea mai bună sau cea mai rea. În alte țări din regiune nu există acest obicei cu bețele înfipte vertical.

Obiceiuri de mâncare în Kârgâstan

În Kârgâzstan, după o masă tradițională, cel mai bun fel de mâncare este ochiul de capră, care se servește oaspetelui de seamă. A-l refuza, este o jignire. Dacă tot l-ai acceptat, nu îl mesteci. Spargerea ochiului între măsele s-ar putea să nu îți lase un gust plăcut. Se înghite. Simplu: se dă pe gât. Scârbos? Hmmm… Încearcă să le spui kârgâzilor că în Europa stridiile sunt la mare preț.

Deși metoda de ingurgitare este identică, lor li se va părea scârbos să mănânci așa ceva. Și stridia a apărut în România la un moment, nu mult după 1989.

Dar proximitatea față de Franța a făcut ca să nu pară o mâncare prea ciudată, ba chiar să fie repede trecută și la noi în topul mâncărurilor scumpe.

Aceiași șmecherași batjocoritori care râdeau la începutul anilor ’90 de francezi că “mănâncă scoici”, au același ton condescendent acum la adresa celor ca nu știu că ei mănâncă “ceva scump bă! cât șaorma te pe o săptămână”. Distanța față de Asia Centrală ne face să acceptăm mai greu datul pe gât a unui ochi de capră.

Soluția

Soluția este foarte simplă. Pornește de la premisa că odată pornit într-o călătorie poți întâlni elemente socio-culturale diferite față de ceea ce crezi tu. Așa că informează-te înainte. Multe s-ar putea să nu îți placă. Nici pe gustul meu nu sunt multe lucruri, solicitate de codul de civilizație al gazdelor. Dar este bine să pornești din start de la ideea că poate nu știi, că poate este altfel și poate ar fi mai bine dacă te-ai informa în prealabil. A te comporta superior și jignitor cu ceea ce nu știi și nu înțelegi, nu este o soluție să scapi basma curată.

Radiografie de suprafață

Popoarele mici și neînsemnate pe scena mondială au orgolii foarte mari. Deoarece orgoliul este gratuit, în timp ce importanța reală costă (putere economică, militară). Poporul român are un orgoliu imens. În principal sunt reminiscențe ale propagandei comuniste de tip naționalist, promovate în special în perioada lui Nicolae Ceaușescu.

Nici măcar o astfel de propagandă aplicată creierelor românilor nu este unică și specială în lume, ea este soluția abordată de conducătorii unei țări a cărei capacitate economică devine sau este sub nevoile populației. Adică sărăcia. Sărăcia este mascată prin “da, dar avem o țară frumoasă” sau “da, dar avem copii olimpici”.

Din păcate, orgoliul artificial îi face pe români să fie iritați de semnalarea oricărui aspect care le poate indica cruda realitate. Omul orgolios nu va recunoaște niciodată că are un defect, deoarece ar risca să vadă că nu este atât de perfect pe cât îl place să se creadă. Sau, dându-se modest, spune că nu este perfect, are câteva defecte, dar foarte mici. Niciunul major.

Ori, câtă vreme, primul pas în rezolvarea unei probleme este conștientizarea faptului că există o problemă, câtă vreme nu putem face nici măcar primul pas în rezolvarea unor probleme, vom rămâne cu ele. Mândri, dar de râsul altora. Ca în povestea cu hainele invizibile ale împăratului.

Eu am pus oglinda în care se văd defectele. Pentru că putem fi mai buni, dacă putem depăși orgoliul specific oamenilor mici. Sau nu. Sau putem băga rahatul sub preș spunând că “dar și alții au defecte”. Așa este, dar asta nu ni le șterge pe ale noastre. Noi rămânem cu ele, dar în micimea noastră mândră, în loc să ieșim din groapă, îl tragem înăuntru și pe altul pentru a spune “uite, nu sunt doar eu în mocirlă”.

Poate a venit momentul să recunoaștem că buboiul de pe nas ne aparține și că putem să îl spargem. Altfel, orgoliul nostru va rămâne împăcat cu ideea că și alții au bube și mai și. Sau – mai patologic – că buba nu există, iar oglinda e rea. Sau că avem bube, dar suntem un popor ospitalier, cu cea mai frumoasă țară din lume și olimpici la matematică.

Facebook Comments
0

About Adelina Barbu

Adelina Barbu - Storyteller la Magical Taste (magicaltaste.eu) - ofițer de poliție îndrăgostit de arta culinară pe care am păstrat-o la nivel de aventură în bucătăria proprie. Din acest motiv am ales să experimentez, dar nu ca dr. Frankenstein, în crearea unor mâncăruri atât tradiționale dar și internaționale.

Leave a Reply