Ghid de bun simț al românilor în călătorii

Ghid de bun simț al românilor în călătorii


0

Ceea ce la noi înseamnă ceva, la alții poate însemna altceva, de aceea am alcătuit un mic ghid de bun simț. Acest lucru este, iarăși, un element de bază înainte de a merge în altă cultură. Dacă nu știi, mai bine întrebi. Dar problema apare că românul nu recunoaște că nu știe. Exact ca la limbă: ce poate fi diferit? Nu sunt și ei tot oameni?

În Rusia, a trânti paharul pe masă după ce ai băut alcoolul din el are o semnificație de bine. Că îți place băutura gazdei, că te simți bine, că îți place compania, că ai ajuns la o înțelegere, depinde de context. La rigoare – și în amuzamentul (pozitiv) al audienței – poți trânti și paharul de apă sau de suc. Intenția este una de bine, oricum o dai.

Există și la noi această percepție, nu la nivel de obicei. Am luat asta de la ruși în perioada secolelor 18-19, când mai ocupau țările române în timpul războaielor cu otomanii. La noi, trântirea paharului este doar o anumită percepție a stării de bine. Nu este nici cerută, nici căutată cu privirea, nici obligatorie. Dacă o faci – bine. Dacă nu o faci – nu e nimic rău.

În Japonia, a trânti paharul pe masă este un semn de proastă creștere. De grobianism. Tradus pe înțelesul nostru, expresia gazdei ar fi “ce țăran…”. Este o diferență pe care românii nu o înțeleg, deoarece nu pun filtrul necunoașterii unei alte culturi atunci când vizitează. Nu întreabă, pentru că românul le știe pe toate. DAcă este expert în politică și fotbal, atunci poate ști orice. Las’ că-nțelegem noi. Am văzut români care au trântit paharul de sake, pentru că chiar le-a plăcut.

Zâmbetul lor larg a fost întâmpinat cu mirare negativă și respingere de partea japoneză. Mai nasol este că nu era o vizită turistică, în care pleaci din restaurant și cu asta-basta. Era o negociere, care pentru seara repectivă s-a terminat prost. A doua zi a venit doar un adjunct al unui adjunct. Partea română nu a înțeles semnalul (a se traduce prin “jignirea”) părții japoneze.

Au discutat cu respectivul, care nu a avut drept de semnătură pe nimic. “Acord de principiu” înseamnă aproape nimic, dar pentru românii care abia au ieșit din sărăcia în care ne-a ținut comunismul, “orice e mai bun decât nimic”.

Partea română a plecat acasă veselă cu ideea că “discuțiile vor continua” pentru că “avem un semnal pozitiv”. Culmea este că asta a fost și poziția anunțată oficial, la București. De continuat – discuțiile au continuat. Semnalul pozitiv – a rămas la nivel de semnal. Pozitiv mereu.

Lipsa cunoștințelor despre cultura celeilalte părți a făcut ca discuțiile să fie purtate ca de un taximetrist care vrea să agațe o mooamăă de mișto gagică din stația de autobuz. Adică, hai să propunem, propunem, propunem, apoi lăudăm și apreciem la nivel basic, apoi aruncăm ștoarfei dracului o înjurătură și plecăm. Partea română a tot propus, iar partea japoneză a tot tăcut deranjată.

Ca femeia deranjată de un cocalar în stație, care nu merită să îi valideze discursul cu un răspuns verbal și menține comunicarea ei la un nivel non-verbal, la fel și conducerea japoneză a păstrat discuția la nivelul acelui adjunct de adjunct. La final, partea română a înțeles termenul de “mokusatsu”. Căutați pe google, veți găsi o poveste interesantă în istorie.

Totul a pornit de la trântirea paharului, însoțită de un “haaa” plescăit.

Stânga nu-i ca dreapta

În țările musulmane, mâna dreaptă este de bine, iar mâna stânga este de rău. În ducerea igienei la nivelul următor, la începuturile islamului s-a stabilit că răspândirea bolilor și totodată scăderea riscului de îmbolnăvire așa, singur, ca prostul, este delimitarea clară a utilizării mâinilor. Cu dreapta mânănci, iar cu stânga te ștergi la fund, ca să reducem la informația de bază.

Astfel, nu ai cum să uiți cu ce mână te-ai șters la fund sau cu ce mână ai aruncat gunoiul împuțit și vei ști exact care este mâna fără bacterii. Igiena în zona deșertică a Arabiei a crescut, dar apoi oamenii chiar au tratat acest aspect cu religiozitate și astăzi se practică, deși igiena din prezent nu mai impune astfel de condiții.

Dar, într-o țară musulmană nu iei cu stânga un obiect ce ți se înmânează. În ochii gazdei, echivalează cu considerarea de către tine a acelui obiect drept o mizerie infectă sau un gunoi. Lucru ce poate fi considerat o jignire de către oamenii mai conservatori, sau pur și simplu o lipsă de civilizație de oamenii mai cosmopoliți.

Am întâlnit români care nu înțeleg asta, pentru simplul motiv că dacă în mediul lor nu există această normă, înseamnă că… nu există. Sau, dacă o află, spun că este o prostie și că le arată ei încuiaților din țara respectivă cum se face treaba!

Lucrurile iau o întorsătură negativă, fie supărare, fie o privire condescendentă, în funcție de gradul de tradiționalism al interlocutorului. Ca să despicăm firul în patru – așa cum le place românilor care caută mereu excepții la orice regulă – o astfel de folosire a mâinii nu se aplică în situații de urgență. Dacă ești aproape de a cădea în prăpastie, dă ce mână vrei. Este ca și cum tu nu ai salva pe cineva pentru că ți-a zis “ajută-mă, în p**a mea!” atunci când era agățat de creanga ce urma să se rupă deasupra hăului.

Românii au însă aerele de imperiu colonial care, se consideră reprezentanții puterii metropolitane care vin în vizită la niște sălbatici necivilizați, care merită să le fie tratate obiceiurile cu superioritate, pentru simplul motiv că nu le înțelegem. Dacă obiceiul ar suna “dacă saluți cu dreapta, vei primi bani”, sărăcia care i-a lăsat urme adânci în suflet îl va împinge pe român să țină minte asta din Turcia până în Yemen și din Maroc până în Pakistan. Dacă obiceiul sună “saluți cu dreapta” și atât, românului superior i se pare o prostie a unor necivilizați încuiați și el nu face asta. Pentru că nimeni nu îi spune lui ce să facă, da?

Nu aș clasa tot la obiceiuri ideea următoare, dar cam aici s-ar înscrie. Mă refer la a te lua de anumite caracteristici ale unei țări, venite din istorie sau religie, care îi pot face pe localnici să se simtă prost.

Ghid de bun simț…

O să le trec rapid în revistă:

Nu te arăta mirat că limba turcă se scrie cu caractere latine. S-a trecut la alfabet latin în 1928 (pentru căutătorii de nod în papură: legea este din 1 noiembrie 1928, cu perioadă de tranziție imediată și aplicabilitate obligatorie din 1 ianuarie 1929), așa că acum turcii pot considera ofensatoare rugămintea “citește-mi și mie ce scrie aici, că scrie în arabă și tu trebuie să știi”. Este ca și cum cineva ți-ar spune “citește-mi și mie ce scrie aici, că scrie cu caractere chirilice și tu trebuie să le știi”, deși limba română nu se mai scrie cu chirilice din 1860.

Nu te arăta mirat că în Republica Moldova găsești oameni care vorbesc limba română. Pentru un occidental prea puțin interesat, acest lucru poate părea ciudat la prima vedere. Nu îi este considerată o gafă, pentru că i se recunoaște lipsa de interes. Dar pentru tine, ca om din România, să te duci în Republica Moldova și constant să te arăți mirat cu voce tare că “uite, și aici se vorbește românește” este ofensator pentru localnici.

Pentru că dintre toate țările lumii, noi, cei din România ar trebui să știm cel mai bine despre păstrarea identității românești în Basarabia începând cu 1812, despre rusificare, despre impunerea grafiei chirilice și inventarea termenului de “limbă moldovenească”.

A merge acolo și a spune că mergi “la ruși”, a te arăta mirat că “rușii ăștia vorbesc română” sau a râde de regionalismele ori de accentul lor este ofensator și dă dovadă de proastă creștere.

Nu cere egiptenilor să îți citească ce scrie cu hieroglife. Acel alfabet nu mai este folosit de milenii. Chiar și în perioada lui de utilizare, era folosit doar de marii preoți și de conducerea țării, chiar și învățații Egiptului antic foloseau altă scriere. Deci, egiptenii nu “vorbesc hieroglifa” și nu știu să îți citească ce scrie pe magnetul-suvenir, la fel cum tu nu știi să traduci unui egiptean tot ce scrie pe coloana lui Traian.

Ai tras pe nas?

Nu întreba cum ai intrat în Columbia, încă de la vamă, nimic legat de cocaină. Nu face glume proaste cu poliția de frontieră. Deși tu crezi din filme că toată Columbia este un stat care funcționează pe exportul de cocaină, realitatea este complet alta. Autoritățile columbiene luptă cu industria de cocaină încă de dinainte de a apărea filmele din care ți-ai luat tu informațiile. Și de multe ori luptă la propriu, cu arma în mână.

Nu doar că vei fi considerat un ignorant cam stupiduț, dar vei putea vizita și încăperile din spatele fațadei frumoase pe care o văd turiștii în aeroporturile internaționale ale Columbiei. Riști o discuție de jumătate de oră în care ei se vor convinge că tu ești doar un cretin cu glume proaste.

Vei pierde inutil o jumătate de oră din timp, iar apoi vei povesti cum ești o victimă pentru că tu ai venit ca un mare miliardar în țara lor săracă și ei nu au știut cum să te prețuiască. Bineînțeles, vei spune și replica românească “nu o să mai vin niciodată aici”, cu care tu crezi că le-ai lovit grav economia pe următoarele decenii.

Un articol semnat de LAURENȚIU POPA!

Facebook Comments
0

About Adelina Barbu

Adelina Barbu - Storyteller la Magical Taste (magicaltaste.eu) - ofițer de poliție îndrăgostit de arta culinară pe care am păstrat-o la nivel de aventură în bucătăria proprie. Din acest motiv am ales să experimentez, dar nu ca dr. Frankenstein, în crearea unor mâncăruri atât tradiționale dar și internaționale.

Leave a Reply